Fabio Strinati, «Periodo di transizione» – Poesie
(Perioadă de tranziţie) – Poezii

Traduzione in romeno di Daniel Dragomirescu

Groviglio

Salvadanaio mentale sprofonda nel disordine
coi fumi forestieri,

cicalini vibratori e megafoni interni
che ignorano la mantide
attanagliata nelle vene tormentose.

Clemenza che sbircia oltre uno sgretolato muro,

e nessuno che sparla per sprechi d’anime
nei metalli al cuoio,
di annunci lontani dipanati durante tempi
per le salite esposte.

Încâlcire

Mizeria mentală se prăbușește în dezordine
ca fumul călător,

sirene vibrând si megafoane interioare
care ignoră călugărița
cuprinsă în vene chinuite.

Clemenţă care mijeşte dincolo de un zid năruit,

și nimeni care să vorbească prin rămăşiţe de suflet
în metalele pielii,
de veşti depaărtate destrămate în timp
pentru dealurile expuse.

Preludio

La voce arranca, arretra tardiva al tramonto
crepa e sospira,

consuma un tempo nell’ambiguo vuoto circostante,

mentre scompare il vento che lì finisce e straripa.

Preludiu

Vocea tropăie, se întoarce târziu la apusul de soare
crapă și suspină,

consumă un timp înconjurătorul gol ambiguu,

pe când dispare vântul care termină şi se revarsă. 

Vuoto

Ho in prestito illusori letarghi d’animale
come invisibili le tane patite e noi, frasche

abbandonate all’interno di un vuoto assonnato.

Gol

Am împrumutat hibernări iluzorie animale
cum invizibil suferința și noi vizuini, ramuri

abandonat într-un gol somnoros.

Angosce

L’anima che invecchia tra gli alberi
dove un legno secco marcisce
è preda del suo spreco inciso
sulla pelle fustigata, estenua del presente,

scende sconosciuta fuliggine
che piano si nasconde.

Obscurități

Sufletul care se învechește între zori
unde un lemn uscat putrezește
este prada propriei putreziri
pe piele biciuită, obosită de prezent,

coboră cunoscuta funingine
care încet se ascunde

Dentro un vecchio muro

Dentro un vecchio muro crepato e tinto
che soffre, adolescenza intaccata
in vortici di rogne,

e in eterno, nel sonno le maschere avvolte
dove nascono le cimici uguali

e le cantilene, gli indefiniti aliti e sepolti
sotto occhiaie di pensieri e patimenti
e i timori pesti mai andati,

e in eterno, in graffi sospesi nell’aria
come suoni in una scomoda mente.

Într-un vechi zid

În interiorul unui zid vechi și crăpat colorat
suferind, cu adolescenţa intactă
în vârtejuri profunde,

și în veşnicie, în somn cu măstile pe chip
unde se nasc egale

şi cantilenele, respirații nedefinite și îngropate
sub gânduri și suferinţe
şi temerile care nu dispar niciodată,

şi pentru totdeauna, în grafitti suspendate în aer
ca sunetele într-o minte incomodă.

Frequentazioni

Alberi vessati sciolti nel vento,

udito una svista fragile, sferzata
una pagina di carta scolorita
senza dipartita nei ghetti osannati,
e frasi di piaghe e di batteri
verso una deriva sommersa
da fatti, misfatti triturati
in spesse vicissitudini incompiute,

alberi chiusi, riposti nella stiva.

Frecventări

Copaci harţuiţi de vânt,

aud o pândă fragilă, impulsivă
o pagină de hârtie decolorată
fără a trece prin ghetouri aclamate,
și fraze de răni și de bacterii
către o derivă submersă
de fapte, nelegiuiri mărunțite
în groase vicisitudini neterminate,

copaci închişi, răspunsuri într-o stivă.

Abbandonato

Non solo mi chino su questa terra di fango marrone
e mi piego scacciando le ferrose catene
in un nevrotico abbandono,

che la sorte ormai guastata
nella sua biada di morte camuffata, travestita
da una sagoma di vita slavata e lunatica,

mi rende uno specchio d’inverno opaco,
e steso nel vuoto nell’incertezza
siderale che tanto mi somiglia,
ecco che mi spengo
in uno stordimento contrariato.

Abandonat

Nu numai că mă bizui pe acest noroi de pământ maro
ci mă îndoi sub lanțuri de fier
într-un nevrotic abandon,

pe care soarta nu l-a stricat niciodată
în cocenii ei de moarte deghizată, travestită
dintr-o siluetă de viață spălată și capricioasă,

mă face să devin o oglindă de iarnă opacă,
în acelaşi vid, aceeaşi incertitudine
timp sideral pentru mine,
iată ce mă duce aici
într-o uimire contrariată.

Lungo addio

Un lungo addio è
oltre le montagne figlie della vecchiaia e del tempo,
consumato dal suo stesso addio,
con gli occhi dell’anima,
dentro il cerchio immobile di un lago colorato di grigio,
disegnato dentro,
che già si dona esanime
alle troppe sofferenze che soffiano nel vento
tra le anime tremolanti, in un profondo
infinitamente finito!

Lung adio

Un lung adio este
peste munţi, fii ai vârstei şi timpului,
consumat de către propriul său rămas bun,
cu ochii sufletului,
în interiorul cercului imobil al unui lac colorat în gri,
desenat pe dinăuntru,
care deja e fără viață
de prea multe suferințe care suflă în vânt
între suflete pâlpâitoare, într-un profund
infinit finit!

Io

Il riflesso del mio io nascosto è celato, come sottovuoto,
il suo sonno addormentato
e la mia voce di primavera che segna e risveglia
il mio luogo, molteplice tragitto,

mi riduce ad uno specchio
che brilla la sua matura ombra
che viene oppressa
per due soldi di letame,
la mia mano, che scrive sopra un foglio bianco
la sua firma di fanciullo,

nel riflesso del mio io
come un orsacchiotto screpolato lasciato
ad ammezzire in tardo autunno,
lungo un tragitto liquoroso all’intercalare delle luci,
il buio nel mio cuore, e una caverna soltanto.

Eu

Reflectarea eului meu ascuns este sigilată, ca vidul,
somnul său adormit
şi vocea mea de primăvară, care semnează şi se trezește
locul meu, cu multiple fațete,

mă reduce la o oglindă
care îşi strălucește umbra matură
care este asuprită
pentru doi bani de gunoi,
mâna mea, care scrie pe o foaie albă
semnătura lui adolescentină,

în reflectarea eului meu
ca un ursuleţ crăpat lăsat
toamna târziu,
de-a lungul unui drum lucitor la răscrucea dintre lumini,
întunericul din inima mea, care este numai o peşteră

Attese

Inseguire con gli occhi una linea esile e sottile,

come una traiettoria in metamorfosi,
che piano spira nel suo lasso di polvere e di sepolcri.

Gettare un’occhiatina oltre quel sipario rinserrato,
oltre un avvenire errante e impantanato
nel suo dovere ma nel dubbio
che una lancetta d’orologio
sia bloccata nel suo dilemma muscoloso,
nel frattempo, emergono speranze e gravose attese.

Aşteptări

Să urmăreşti din ochi o linie fină subțire,

ca o traiectorie în metamorfoză,
care încet suflă peste praf și morminte.

Sa arunci o privire dincolo de perdeaua închisă,
dincolo de un viitor rătăcitor și afundat
în datoria sa, dar în dubiu
ca un lanţ de orologiu
blocat în dilema lui musculară,
între timp, apar speranţe şi grave aşteptări.

La macchia

Come si dissolvono le nostre polveri nell’incertezza
della vita, o della morte che penetra che arriva
e alimenta altra morte, che impregna
la nostra vita che finalmente, al tocco della falce si svela.

Il tempo è in movimento e lontano;
e la solitudine serpeggia senza catene di ferro
durante i nostri momenti vuoti,
e quando un po’d’ombra arriva a noi come
una macchia di petrolio su questa lavagna di vita,
il nostro vivere diventa fievole,
la nostra anima sbiadita.

Pata

Cum se dizolvă pulberile noastre în incertitudinea
vieţii sau a morţii care pătrunde care vine
şi hrănește altă moarte, care impregnează
viaţa noastră care în cele din urmă, la o atingere, se dezvăluie.

Timpul este în mişcare şi depărtat;
şi singurătatea se răsuceşte fără lanţuri de fier
în timpul clipelor noastre pustii,
şi când un pic sde umbră vine la noi ca
o pată de petrol pe această tablă a vieţii,
trăirea noastră devine slabă,
sufletul nostru, stins

Testimone

È nella fessura che porgo l’occhio mio,

la mia perla di lingua tutt’intorno affonda,

sibili e cicalini,
nel suo rattoppo d’origine,

d’occhiatine vispe nella vispezza
che tanto arretra

e d’avanti punta indietreggia,
si stagna il gesto, come sangue rappreso

la sua macchiolina annichilita.

Mărturie

Este în rana pe care o am în ochi,

perla mea de limbă desăvârşită,

fluiere și greieri,
în locul ei originar,

de priviri sprinţare în vioiciunea
care se retrage atât

şi dinainte pariază pe retragere,
se sigileaza gestul, cum sângele uscat

fardul ei anihilat.

Fragile e precario il poeta
di Michela Zanarella

Per iniziare la lettura del nuovo libro di Fabio Strinati bisogna fare spazio alla concentrazione, quella necessaria per completare un viaggio di esplorazione interiore. Periodo di transizione è una raccolta di poesie dove l’autore spinge fuori dalla sua anima dubbi ed insicurezze, le porta in superficie, le confida non solo per liberarsene, ma affinché questi stati d’animo siano di supporto al lettore, che può riconoscersi tra le parole scritte. Viene naturale chiedersi cosa intenda il poeta con il termine transizione e allora il riferimento va a quel «passaggio» che è l’esistenza stessa.

Siamo in cammino e giorno dopo giorno ci mettiamo in discussione attraverso scelte, azioni, anche indecisioni. Quello che sta avvenendo dentro e fuori Strinati è un processo di ricerca, un’urgenza di scoperta o riscoperta dell’io, nella purezza delle intenzioni ed espressioni. La raccolta si apre non a caso con la lirica Groviglio, intreccio di percezioni e situazioni confuse. Il poeta parla di disordine, di fumi forestieri, elementi che  rimandano proprio ad un senso di smarrimento ed incertezza:
«Salvadanaio mentale sprofonda nel disordine/coi fumi forestieri,/cicalini vibratori e megafoni interni/che ignorano la mantide/attanagliata nelle vene tormentose». Le immagini risultano particolari negli accostamenti e la stessa mantide riflette una forte simbologia che incarna in qualche modo la meditazione.

È necessario un lavoro intenso sul pensiero e in questo caso il poeta deve districare le trame della sua identità, che ancora non è in equilibrio. C’è un vuoto che assale, che non lascia tregua e l’autore è consapevole di vivere un periodo non facile. Si considera addirittura privo di se stesso, quasi non si riconosce in quello che sta accadendo: «Privo di me stesso striscio, crepo mi spello/nell’indebolimento di un contorno vago e circonciso».
Non sentirsi in sintonia con le cose e con gli altri produce delle continue precipitazioni psichiche e fisiche che rischiano di portare via ogni singola gioia o accenno di luce. La poesia in questo caso serve a rielaborare le inquietudini, a ripercorrere limiti e fragilità, fino a trasformare ogni ombra in qualcosa di positivo.
Per Strinati la scrittura diventa lo strumento per imparare a conoscersi, per compiere un’indagine approfondita nelle proprie emozioni. Non è così scontato riuscire ad osservarsi in profondità, specialmente se lo si fa attraverso la creatività, producendo versi di un certo valore. Tra le angosce l’autore non nasconde di aver anche paura di ciò che prova, e in un tempo provvisorio vive la sua esistenza tra mille dubbi, cercando di capire la direzione da prendere per non cadere nel buio assoluto.

Ripensando proprio a questa tensione dell’anima torna a farsi presente nella memoria la poesia di Georg Trakl, poeta espressionista austriaco che evoca la decadenza e la solitudine del mondo. Strinati in qualche modo porta addosso pensieri e patimenti avvolti da un tormento insistente.
Fragile e precario il poeta continua a «vomitare» un malessere che sfianca, si abbandona a quel vortice che lo attira come forza oscura, si cerca, si annusa, si scopre come feto impaurito in una vita che non sempre dà riferimenti, in attesa di una traiettoria nuova. Decidere di andare fino in fondo negli angoli meno battuti della propria anima è una scelta sicuramente coraggiosa. Non è da tutti svuotarsi, passare al setaccio turbamenti, sofferenze, lacrime, e vedersi oltre. Trova rifugio negli elementi della natura Strinati e nel fiorire di primavera prende atto della preziosità dell’esistere, di essere parte del cosmo. Rimane comunque un’oscillazione costante dove prevale il dubbio, l’imperfezione, ma questo fa parte di una personalità sensibile che chiede risposte, che aspetta di comprendere il senso del suo andare per le strade della vita, insieme ad una fedele compagna: la Poesia.

Fragil şi precar poetul

Pentru a începe lectura noii cărţi a lui Fabio Strinati este nevoie să acorzi un spaţiu mai mare concentrării necesare, spre a completa o călătorie de explorare interioară. Perioadă de tranziţie este o culegere poetică în care autorul exhibează din sufletul său îndoieli şi nesiguranţe, dar pentru ca aceste stări sufleteşti să ajungă la cititor, care se poate recunoaşte în cuvintele aşternute în scris.
Este firesc să-ţi pui întrebarea ce înţelege poetul prin termenul tranziţie şi atunci referinţa devine acea “trecere” care este existenţa însăşi. Suntem pe un drum şi zi după zi punem în discuţie opţiuni, acţiuni, precum şi indecizii. Ceea ce înţelege Strinati prin lăuntric şi exterior este un proces de căutare, o urgenţă a descoperirii sau redescoperirii eu-lui, în puritatea intenţiilor şi exprimării. Culegerea se deschide nu întâmplător cu poemul Groviglio, o înregistrare de percepţii şi situaţii confuze.

Poetul vorbeşte despre dezordine, de fumuri călătoare, elemente care se referă la un sens de incertitudine; «Mizeria mentală se prăbușește în dezordine / ca fumul călător, / sirene vibrând si  megafoane interioare / care ignoră călugărița / cuprinsă în vene chinuite». Imaginile rezultate sunt particulare în semnificaţii şi reflectă o puternică simbologie, care întrupează într-un fel oarecare meditaţia. Este necesară o muncă intensă a gândirii şi în această situaţie poetul trebuie să distingă între tramele identităţii lui, care încă nu se află în echilibru. Există un vid care irumpe, care nu dă răgaz şi autorul este conştient că trăieşte o perioadă deloc uşoară. Se crede privat de sine însuşi, aproape nu se
recunoaşte în cel care este gata să se prăbuşească; «Lipsită de mine aceeaşi zgârietură, îmi crapă / în slăbirea unui contur vag și circumcis» (Depressione). A nu se simţi în sintonie cu lucrurile şi cu ceilalţi generează nesfârşite căderi psihice şi fizice, care riscă să răpească orice bucurie sau sclipire de lumină. Poezia în acest caz serveşte la reelaborarea neliniştilor, la conştientizarea limitelor şi a fragilităţii, pentru a transforma orice umbră în ceva pozitiv. Pentru Strinati scrisul devine instrumentul autocunoaşterii, cu scopul de a avea o imagine aprofundată asupra propriilor emoţii. Nu este atât de uşor să reuşeşti să te
observi în profunzime, mai ales dacă o faci prin creativitate, producând versuri de o anumită valoare. Printre angoase autorul nu ascunde că îi este teamă şi de ceea ce probează, şi într-un timp provizoriu îşi trăieşte existenţa printre mii de îndoieli, căutând să înţeleagă direcţia de urmat pentru a nu se prăbuşi în beznăabsolută.

Regândind la aceasta tensiune a sufletului, se întoarce şi îşi readuce în memorie poezia lui Georg Trakl, poet expresionist austriac care evocă decadenţa şi singurătatea lumii. Strinati întrun fel oarecare poartă gânduri şi patimi ale unei frământări stăruitoare. Fragil şi precar, poetul continuă să ‘vomite” un rău de existenţă care îl sleieşte, se abandonează acelui vortex care îl atrage ca o forţă obscură, se caută pe sine, se adulmecă, se descoperă ca un prunc înfricosat de o viaţă care nu oferă mereu referinţe, în aşteptarea unei traiectorii noi. A decide să mergi până la capăt în cotloanele mai puţin ştiute ale sufletului propriu este o alegere cu certitudine curajoasă. Nu înseamnă o golire de sine însuşi, suferinţe, lacrimi, înseamnă a se vedea dincolo. Strinati ăseşte refugiu în elementele naturii şi în inflorescenţa primăverii ia act de valoarea existenţei, de a fi o parte din acest cosmos.
Rămâne totuşi o oscilaţie constantă în care prevalează dubiul, imperfecţiunea, dar aceasta face parte dintr-o personalitate sensibilă care cere răspunsuri, care aşteaptă să înţeleagă noimele mersului său pe căile vieţii, având alături o fidelă companie: Poezia.

Traducere de Daniel Dragomirescu

Commento critico di Michela Zanarella

Biografia

Fabio Strinati, poeta e compositore, è nato a San Severino Marche il 19/01/1983 e vive ad Esanatoglia, un paese della provincia di Macerata, nelle Marche. Molto importante per la sua formazione è stato l’incontro con il pianista Fabrizio Ottaviucci, conosciuto soprattutto per la sua attività di interprete della musica contemporanea, per le sue prestigiose e durature collaborazioni con maestri del calibro di Markus Stockhausen e Stefano Scodanibbio, per le sue interpretazioni di Giacinto Scelsi, Karleinz Stockhausen,  John Cage, Terry Riley e molti altri ancora.

Ha partecipato a diverse edizioni di «Itinerari D’Ascolto», manifestazione di musica contemporanea organizzata da Fabrizio Ottaviucci, come interprete e compositore, e preso parte a numerosi festival e manifestazioni musicali.
Strinati è presente in diverse riviste ed antologie letterarie. Da ricordare Il Segnale, rivista letteraria fondata a Milano dal poeta Lelio Scanavini; Sìlarus, rivista fondata da Italo Rocco; Odissea, diretta da Angelo Gaccione. Poi Carmilla on line, webzine fondata da Valerio Evangelisti e la rivista Argo.
È stato inserito da Margherita Laura Volante nel volume  «Ti sogno, Terra», viaggio alla scoperta di Arte Bellezza Scienza e Civiltà, inserito nei «Quaderni Del Consiglio Regionale delle Marche».

Sue poesie sono state tradotte in lingua spagnola e romena.
È, inoltre, il direttore della collana poesia per Il Foglio Letterario.

Pubblicazioni:

2014  Pensieri nello scrigno. Nelle spighe di grano è il ritmo (Il Foglio Letterario)

2015  Un’allodola ai bordi del pozzo (Il Foglio Letterario)

2016  Dal proprio nido alla vita (Il Foglio Letterario)

2017  Al di sopra di un uomo (Il Foglio Letterario)

2017  Periodo di transizione (Bibliotheca Universalis, Bucarest)

2017  Aforismi scelti Vol.2  (Il Foglio Letterario)

© finnegans. Tutti i diritti riservati